O senzatie suparatoare...

Tacuta trecea strada,acoperita de un alb puternic si stransa la brat de o prietena.Linistea se prelungea spre o cautare a gandurilor si a unor sentimente mai bune.Ele stiau ca ea nu e atat de bine,dar continuau sa o sustina prin lucrurile de zi de zi,cu cateva glume ,cu o cafea calda si cu un ajutor interminabila.Ea le simtea atat de aproape si nu stia cum sa isi aranjeze cuvintele pentru a le multumi pentru tot sprijinul si iubirea acordata.Numai ele stiau cum e ea,adevarata ea cu simturile ei,cu arta,cu ochii ei priviti in acel mod care exprima tot.

Ea se simtea acum atat de goala,incercand mereu sa dezvolte ideiile din jur,obiceiurile,privirile,atingerile,vorbele...in capul ei era o intoarcere a timpului si a tuturor lucrurilor.Nimic din ce a fost nu va mai fi,noi nu vom mai fi la fel iar ea,niciodata.Se juca cu degetele,cu parul invatand parca sa aprecieze lucrurile si mai mici,mai neimportante,vorbind parca mai mult,cerand ajutor mai des,dar pastrandu-si un mister,un secret al ei ascuns printre toate.Linistea ii stia toate secretele,oglinda ii era un sustinator al ei,mainile o opreau sa mai vorbeasca iar ochii incetau sa mai planga pentru nimic.

Pentru mare ea mai spera,sa mai poate pluti pe apa spre o speranta,pentru a simti nisipul cald pe picioare care ii va arata ca totul e real,nu acum,pe frigul greu al serii,pe o ninsoare neasteptata care o duce inapoi.Mirosul frigului o face sa se simta din nou singura,neputand sa ii fie alaturi unei persoane iubite,sa se imbratiseze si pentru caldura buzelor sa ii fie  de ajuns pe obrazul ei.